ANUL COMEMORATIV 2026: CHIPURI DE FEMEI SFINTE - MODELE ACTUALE DE VIAȚĂ CREȘTINĂ

În cadrul tematicii 2026 - Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar (mironosițe, mucenițe, cuvioase, soții și mame), vă prezentăm o conferință susținută de doamna preoteasă Ani-Eliza Busuioc, redactor în cadrul Revistei ”Chemarea Credinței” a Patriarhiei Române, în cadrul Proiectului catehetic CĂILE POCĂINȚEI.

 

Prima familie care a trăit în sfinţenie

Nu am venit în mijlocul dumneavoastră să vă prezint despre sfintele femei, ci să vă lansez chemarea de a deveni sfinte şi sfinţi. Această chemare le-a fost adresată oamenilor încă de la început şi pentru împlinirea ei a sădit Dumnezeu raiul şi i-a aşezat acolo pe Adam şi Eva. Ei sunt prima familie de sfinţi, chiar dacă au eşuat în demersul lor. Iar Biserica ne aminteşte iar şi iar, numind duminica lăsatului sec de carne „a izgonirii lui Adam din rai”, la începutul postului mare, de neîmplinirea lor, de nereuşita lui Adam de a-şi iubi soţia fiindu-i mistagog, împărtăşindu-i din ceea ce cunoscuse el de la Dumnezeu, precum şi de nesăbuinţa femeii de a crede că poate ajunge ca Dumnezeu fără să asculte de Adam, prin experimentarea cunoaşterii răului. Începând cu alungarea lor din rai începe pentru oameni căutarea căilor pocăinţei sau ale întoarcerii în rai sau ale redobândirii sfinţeniei. Adam şi Eva au plâns mult şi au aşteptat atât pe pământ cât şi în iad izbăvirea lor, de care nu au avut parte până la împlinirea jertfei de bunăvoie, din iubire pentru oameni, realizată de Domnul Iisus Hristos. Aşadar Dumnezeu a creat prima familie şi raiul în care să trăiască, însă ei pierzându-l, S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, pentru a le arăta drumul de întoarcere. De aceea icoana Învierii Domnului Îl înfăţişează pe Mântuitorul coborând în iad şi ridicându-i primii de acolo pe Adam şi Eva.

 

Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu

Aşadar primul chip feminin pe care îl vedem în Sfânta Scriptură este al Evei, care căzând din sfinţenie, trebuia restaurat. După multă așteptare, anunțată prin numeroase prorocii, are loc Buna Vestire, care aduce umanitatea la un nou început, în care vedem un nou chip feminin, fecioara Maria, rodul iubirii și al rugăciunilor stăruitoare ale părinților ei, care spre deosebire de Eva este aflată în stare de veghe, de pază de sine, de trezvie. Maria cercetează salutarea îngerului, nu se încrede în cuvintele lui de la început, știind că poate fi înșelată. Ea se păstrează într-o cugetare smerită și pune întrebări, pentru a înțelege bine ceea ce i se transmite. Citez: „Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?” Adică e bună sau rea, e de la Dumnezeu sau de la cel rău? Și îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus (...) Şi l-a întrebat Maria pe înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?” Și îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Și iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețea ei și aceasta este a șasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință.” Abia după ce i se spune voia lui Dumnezeu de a se naște din ea Cel mult așteptat, după ce i se vestește sarcina Elisabetei, care era bătrână și stearpă, Maria acceptă vestea și se dăruiește pe sine pentru împlinirea acesteia. Și a zis Maria: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” Cunoscând foarte bine Sfânta Scriptură, prorociile, dar și Legea conform căreia era foarte posibil să fie considerată desfrânată, vădită tuturor și omorâtă cu pietre, Maria pornește în grabă spre ținutul unde locuia Elisabeta, pentru a verifica ceea ce-i spusese îngerul. Elisabeta, umplându-se de Duhul Sfânt îi confirmă Mariei adevărul celor spuse de înger, fericind-o că a crezut în împlinirea celor transmise de Dumnezeu. Citez: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău. Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Și fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul.” Astfel, Maria ne arată tuturor în mod desăvârșit chipul restaurat al Evei, modul în care putem toate să fim fericite: căutând și cercetând cu smerenie și atenție voia Domnului și lăsând-o prin credință, să se împlinească în noi, pentru a ne umple apoi de bucurie, iubire și recunoștință. Cuvintele pe care ea le exclamă, „Mărește sufletul meu pe Domnul și se bucură duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale.” (Luca 1, 26-48), arată revenirea ei în rai, la starea duhovnicească pe care o generează apropierea de Dumnezeu, comuniunea cu El, stare menită să fie extinsă asupra întregii firi umane.

Pentru a o lua şi noi drept model pe Maica Domnului trebuie să urmărim cuvintele care i-au rămas menţionate în Sfânta Scriptură. Practic ea se exprimă în patru situaţii: o dată când vorbeşte cu arhanghelul Gavriil, a doua oară când se întâlneşte cu Elisabeta, a treia oară când Domnul Iisus rămâne în templu la vârsta de 12 ani şi Îl întreabă de ce i-a făcut să se îngrijoreze, iar a patra oară la Nunta din Cana când Îl anunţă pe Fiul Său că mirii nu mai au vin, iar slujitorilor le spune să facă orice le va porunci Hristos.  Aşadar o vedem pe Maica Domnului mijlocind cu smerenie umplerea de har şi binecuvântare a familiei, fapt pentru care înţelegem că fiecare familie care se formează este chemată la sfinţenie şi primeşte puterea să se sfinţească, să facă din viaţa lor un nou rai. De aceea Biserica a rânduit ca la slujba Sfintei Cununii să se repete pericopa evanghelică cu nunta din Cana Galileii şi cuvintele Sfântului Apostol Pavel care exprimă explicit cum trebuie să fie relaţia dintre bărbat şi femeie pentru a nu eşua din nou, asemenea lui Adam şi Evei: „Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, …. Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte, căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat.” (Efeseni 5, 22 – 33)

Reluând prorocia lui Adam despre unirea bărbatului cu femeia, Apostolul le completează, arătând modul în care se pot împlini, prin imitarea de către bărbat a iubirii jertfelnice a lui Hristos şi prin ascultarea şi respectarea de către femeie a gândirii bărbatului. Pentru a uşura înţelegerea, compară relația dintre soț și soție cu aceea dintre cap și trup, respectiv dintre Hristos și Biserică, învăţând soții să se raporteze unul față de celălalt conform chemării lor: bărbatul să discearnă lucrurile, iar femeia să-l urmeze; bărbatul să fie iubitor și răspunzător pentru nevoile femeii, iar aceasta să-l asculte. Prin urmare, ultimul îndemn al apostolului adresat femeilor, nu se referă la susţinerea sau legitimarea violenţei domestice, ci la temerea de a nu cădea în păcat şi a-l corupe şi pe bărbat, aşa cum a făcut Eva, care din neatenţie şi neglijenţă s-a desprins pe sine şi pe Adam din comuniunea cu Dumnezeu. Nu este vorba de misoginism, de umilința condiției femeii, ci de o conștientizare a firescului firii umane, compusă din elemente complementare, care prin susținere reciprocă devin una, așa cum într-un organism fiecare mădular are rolul lui unic; toate sunt importante și necesare, însă nu se pot lipsi de coordonarea cerebrală.

 

Trei surse de hrană duhovnicească

Având în vedere toate acestea, demersul meu de azi este o pledoarie pentru sfințenia care poate fi exersată, practicată și dobândită în viața de familie. În acest sens, vă invit la un exercițiu de reflecție împreună asupra unor chipuri, vieți și învățături ale sfintelor, prin cercetarea Sfintei Scripturi, a Sinaxarului şi Matericului. Meditarea la textele din aceste trei surse de hrană duhovnicească şi chiar memorarea lor reprezintă un exerciţiu foarte vechi, care poate fi întâlnit la mulţi sfinţi şi sfinte, mai ales la cei care au devenit învăţători şi dascăli, respectiv maici şi învăţătoare ale Bisericii. Și noi putem să practicăm acest exercițiu, deoarece el face loc în cuget lucrarii Duhului Sfânt, Care revarsă în minte înțelepciune, încălzește inimile cu dragoste, ajută conștiința omenească să se deschidă şi să întrezărească tainele rânduielii dumnezeiești și aprinde în ea dorința de a călători pe calea sfințeniei, spre unitatea cu Dumnezeu.

Prin aceste trei colecții de scrieri putem urmări împreună cum s-a manifestat sfințenia femeilor concret în istorie, și câștigăm repere pentru propriul nostru parcurs duhovnicesc.

 

Câteva chipuri de familii sfinte din Vechiul Testament

După alungarea din rai a primei familii, Dumnezeu nu și-a părăsit făpturile, ci le-a purtat de grijă, lăsându-le să se maturizeze și să ajungă la recuperarea stării pierdute prin dor și trudă. Însă amintirea sfinţeniei se găsea în tot mai puțini oameni, încât la un moment dat Dumnezeu îi spune lui Noe să construiască o corabie în care să se salveze împreună cu soţia şi fiii lui și cu o părticică din întreaga creație. Şi noi astăzi trebuie să considerăm fiecare familie care petrece în sfințenie drept un element unificator şi salvator al întregii Biserici, care, simbolic, reprezintă o altă corabie, de această dată duhovnicească, construită din noi înșine, din crucea fiecăruia dintre noi, prin care să ne salvăm viețile.

Mai târziu, după Noe, când oamenii s-au înmulțit din nou și păcatele au ajuns iar strigătoare la cer, Dumnezeu a ales dintre aceștia o nouă familie cu care putea vorbi, soț și soție capabili de a-i asculta cuvântul, anume Avraam și soția lui, Sara, modele de ascultare, de renunțare la voia proprie, de încredere în Cuvântul lui Dumnezeu, de ospitalitate desăvârșită, de așteptare fără a deznădăjdui și de perseverență în rugăciune. Familia lor reprezintă iarăși o preînchipuire despre cum plănuise Dumnezeu să salveze omenirea, jertfa fiului Isaac, pe care i-o cere Dumnezeu lui Avraam, anticipând jertfa Domnului Iisus Hristos, iar vizita celor trei îngeri pe care îi primesc ei la masă fiind o întruchipare a comuniunii Preasfintei Treimi, care astăzi se manifestă deplin în Sfânta Liturghie, dar și o prefigurare a sălășluirii lui Dumnezeu în inimile milostive.

Pe lângă Avraam și Sara care au trăit după Cuvântul lui Dumnezeu în Vechiul Testament, sunt mai multe exemple ale unităţii dintre soţ şi soţie, chipuri de femei care și-au ascultat, respectat și susținut soții în credința lor în Dumnezeu, urmându-i oriunde i-a condus voia dumnezeiască. Biserica ne amintește şi astăzi la fiecare slujbă a Sfintei Cununii de Isaac și Rebeca, de Iacob și Rahela, de Iosif și Asineta, de Moise și Sefora, de Zaharia și Elisabeta, de Ioachim și Ana, cele mai multe dintre aceste familii având parte de copii spre bătrânețe, după rugăciuni îndelungate și în istoriile lor ni se arată semne ale vieții veșnice, conțin învățături utile pentru creșterea noastră duhovnicească.

 

Femeile sfinte din vremea propovăduirii Domnului Hristos

Cu toate că în Vechiul Testament au mai fost familii sfinte ele au trebuit să aştepte să intre în rai odată cu Adam şi Eva. Redobândirea raiului, a stării de comuniune cu Dumnezeu a presupus şi presupune asumarea de către fiecare femeie a căii proprii de împlinire a voii divine. Femeile care au dorit să-și configureze chipul duhovnicesc potrivit pentru a intra în rai, au trebuit să o imite pe Maica Domnului, să se facă fiicele ei. Iar aici nu mă refer la vestimentație, ci la atitudinea față de Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Deşi Îl purtase în pântece, Maica Domnului L-a slujit pe Fiul Său, L-a ascultat și i-a îndemnat pe toți ceilalți să-L asculte întru toate. Maica Domnului nu a încercat să controleze activitatea Mântuitorului, să-L deturneze de la jertfa Sa, nu a încercat să intervină pentru a-L salva, a lăsat voia lui Dumnezeu să se împlinească, chiar dacă asta însemna să aibă parte de multă suferință.

Femeile care s-au apropiat de Domnul Hristos s-au purtat asemenea ei. Le vedem în timpul petrecerii Lui pe pământ însoțindu-L pretutindeni unde mergea El să propovăduiască. Acestea erau rude de-ale apostolilor sau femei vindecate de boli și de patimi, care îl slujeau cu iubire și recunoștință. Ele au fost martore ale pătimirilor Domnului, ale morții și ale Învierii Sale, fiindcă merseseră cu mult curaj la mormântul Lui, ca să-L ungă cu miruri. Au fost primele trimise să vestească învierea Lui. Au fost prezente când S-a arătat Domnul în răstimpul petrecut până la Înălțarea Sa la Ceruri. Au așteptat împreună cu Apostolii pogorârea Duhului Sfânt, au transformat casele lor în biserici, menite să-i primească pe cei convertiți care se adunau să se roage împreună și să săvârșească cele pe care le spusese Domnul să le facă întru pomenirea Lui. Au susținut propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în întreaga lume călătorind împreună cu Apostolii. Şi-au dăruit averile și chiar viața pentru a împlini voia lui Dumnezeu. Dintre toate aceste numeroase femei noi cunoaștem doar câteva după nume - sfintele mironosițe Maria Magdalena, Ioana, Maria lui Cleopa, Maria lui Iacob, Suzana, Marta și Maria, surorile lui Lazăr, Veronica cea pe care Domnul Hristos a vindecat-o de scurgerea de sânge pe care o avea de 12 ani, căreia se spune că Mântuitorul i-a dăruit chipul Său imprimat pe mahramă, Salomeea, mama apostolilor Iacob și Ioan evanghelistul și alte câteva.

 

Chipurile sfintelor din Noul Testament

Cercetând Faptele Apostolilor, epistolele pauline, precum și epistolele sobornicești vedem manifestându-se la nivel comunitar firea feminină desăvârșită transmisă mai departe prin Fecioara Maria.

 În capitolul 9 din Faptele Apostolilor aflăm de exemplu despre Tavita care ducea o viață plină de bunătate, de milostenii, croind haine și cămăși pentru creștinii ce aveau nevoie. Ni se relatează că în perioada în care Sfântul Apostol Petru se afla în localitatea Lida, la mică distanță de Iope, Tavita s-a îmbolnăvit și a murit brusc. Creștinii au plâns-o mult și i-au pregătit trupul pentru îngropare. Însă aflând de prezența Sfântului Petru în apropiere, au trimis pe unii dintre ucenici să-l roage stăruitor să vină acolo. Când a sosit Sfântul Apostol Petru, creștinii din acea comunitate l-au dus în camera de sus unde era așezat trupul Tavitei, iar văduvele, plângând, îi arătau cămășile și hainele pe care le lucra ea, pe când era în viață. Petru le-a poruncit oamenilor să iasă din acea cameră, apoi a îngenuncheat și s-a rugat să revină sufletul acesteia în trup, iar Tavita a deschis ochii.

Observăm așadar cât de iubită era Tavita pentru munca ei de a croi haine celor care aveau nevoie! Prin acest gest ea a câștigat sfințenia, iar astăzi o sărbătorim cu toții în data de 25 octombrie.

O altă sfântă menționată în Noul Testament este Priscila, soția apostolului Acvila, pe care o sărbătorim în data de 13 februarie. Priscila și soțul ei au locuit în Roma apoi s-au mutat în Corint, câștigându-și hrana din ceea ce lucra Acvila, care era făuritor de corturi. În aceeași perioadă a ajuns în Corint și Sfântul Apostol Pavel, pe care l-au găzduit în casa lor. Pavel lucra împreună cu ei la corturi, propovăduindu-le în același timp credința în Iisus Hristos. Acvila și Priscila au fost botezați și au devenit ucenici apropiați ai apostolului. Timp de un și șase luni cei doi soți au propovăduit în Corint, după care, au lăsat toate şi l-au însoțit în Siria pe Sfântul Pavel, pentru a-l ajuta și acolo. La Efes, Sfântul Pavel i-a lăsat pe ei să propovăduiască, iar el a pornit singur spre Ierusalim, pentru a fi acolo la sărbătoarea Paștilor. Între timp a sosit Apolo, care a început să vorbească cu îndrăzneală în sinagogă despre Hristos,  nefiind botezat. Cei doi soți l-au primit şi pe acesta în casa lor și l-au învățat despre botezul cu Duh Sfânt, în numele Sfintei Treimi.

Despre cât de mult îi iubea Pavel pe cei doi aflăm din epistola către romani, în care își exprimă rugămintea: „Sărutați pe Acvila şi Priscila, cei împreună-lucrători cu mine în Iisus Hristos, care pentru sufletul meu şi-au pus grumajii lor, cărora nu eu singur le mulțumesc, ci toate Bisericile neamurilor.”

Îndemnați de Pavel, soții au revenit din Roma în Asia, la Efes, pentru a îl ajuta pe Sfântul Apostol Timotei, pe care Pavel îl rânduise episcop acolo.

Priscila cu soţul ei L-au propovăduit pe Hristos în Asia, în Ahaia, în Eracleea și în alte țări aducând pe foarte mulți la credința creștină și botezându-i. Amândoi au trecut la Domnul fiind uciși de necredincioși. Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie de-a sa îi numește pe amândoi soții apostoli și într-un suflet cu apostolul Pavel, dându-i exemplu pentru toți creștinii căsătoriți: „Căci Priscila şi Acvila, căsătoriți fiind, cu mare strălucire străluceau, deși meseria lor era departe de a fi strălucită, făcători de corturi fiind ei. Totuși, virtutea lor a lăsat în urmă toate, făcându-i mai luminoşi decât soarele …”.

Tot apostoliţă a fost şi Sfânta Apfia, soția apostolului Filimon, pe care o sărbătorim în 19 februarie. Aceștia erau dintre cei şaptezeci de apostoli ai Domnului Iisus Hristos. Ei locuiau în Colose, o cetate din Frigia. După învierea Domnului şi convertirea minunată a Sfântului Apostol Pavel, acesta i-a botezat, devenind îndrumătorul lor duhovnicesc.

Apfia şi Filimon au transformat, de asemenea, casa lor în biserică, în care se adunau creştinii şi se săvârşea sfânta Liturghie. Totodată, ei aveau grijă de bolnavi şi de sărmani. Aflăm despre iubirea lor faţă de Hristos şi de oameni din mărturia directă a Sfântului Apostol Pavel, în epistola pe care i-a adresat-o lui Filimon, pe care l-a hirotonit episcop al cetăţii Gaza şi propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu în toată Frigia.

Şi aceştia au avut parte de moarte martirică. În timpul împăratului Nero, pe când avea loc un festival dedicat zeilor, o ceată de păgâni au năvălit în casa lor şi i-au omorât pe toţi creştinii adunaţi la rugăciune. Doar Filimon, Apfia şi ostaşul Arhip au fost trimişi spre judecată. Arhip, fiind înjunghiat de mai multe ori, a murit pe drum, iar Filimon şi Apfia au fost ucişi cu pietre din porunca prefectului.

 

Sinaxarul

A doua sursă importantă, după Sfânta Scriptură, prin care noi putem creşte duhovniceşte este reprezentată de vieţile sfintelor, la care putem reflecta zilnic. Adică să vedem ce anume se potriveşte cu viaţa noastră din experienţele acestora. Cum putem noi să aplicăm în contextul nostru ceea ce au dobândit ele.

În calendarul nostru ortodox sunt înregistrate aproximativ 200 de sfinte, însă e foarte important de evidențiat că sfințenia nu se limitează în nici un caz la ceea ce e recunoscut oficial, pe de o parte pentru că nu toate viețile au putut fi consemnate, apoi fiindcă de-a lungul timpului s-au pierdut numeroase documente care le atestau existența, iar pe de altă parte pentru că nu a fost o prioritate să se evidențieze sfințenia cea de toate zilele, adică aceea a împlinirii voii lui Dumnezeu în viața de familie, prin asumarea Cuvântului lui Dumnezeu, în Duhul Sfânt, prin răbdarea suferințelor care vin cu mulțumire.

Comparativ cu sfinții, sunt puține sfintele înregistrate în calendar. În general istoricii au înregistrat în documente de-a lungul timpului căile mai deosebite prin care femeile pot ajunge la sfințenie, pentru că ele confirmau că prin credință se poate ajunge la biruințe excepționale: martiriul; retragerea din lume în pustie, înființarea de comunități monahale; îndrumarea duhovnicească a ucenicilor; devotamentul față de moaștele sfinților, respectiv colectarea lor din închisori sau din locurile unde erau ucişi, construirea de biserici în cinstea lor, gesturi care se făceau în perioadele de prigoană cu riscul pierderii propriei libertăți și al vieții; nașterea și creșterea unor prunci care au devenit sfinți; susținerea credinței ortodoxe în situații de mare tulburare din partea ereziilor; răbdarea martiriului soțului și/sau al copiilor. În ultima perioadă însă Biserica a conștientizat tot mai mult necesitatea de a fi evidențiată simpla viață de familie trăită conform Evangheliei, deoarece societatea creștină a tot decăzut, încât viața firească petrecută în familie a devenit la rândul ei excepțională.

Așadar, noi ne putem orienta după modelele pe care le găsim înregistrate în sinaxar, dar nu trebuie nici să le absolutizăm, nici să ne limităm doar la mesajul lor. Sfințenia este mai presus de ceea ce mintea umană poate conceptualiza, este lucrarea tainică a Duhului Sfânt, care nu poate fi cuprinsă, deținută, controlată sau depozitată și se manifestă unic în relație cu fiecare în parte.

Revenind la categoriile de sfinte, am remarcat că sunt două care dețin majoritatea în sinaxar: sfintele care și-au mărturisit credința răbdând multe chinuri și chiar pierderea vieții, adică martirele sau mucenițele, și sfintele care au hotărât să se retragă în mănăstiri sau în pustietăți pentru a se elibera de mentalitatea lumii păcătoase și de grijile materiale, de preocupările efemere și a se concentra doar pe rugăciune și post, cuvioasele. Mironosițele, prorocițele, soțiile apostolilor, mamele sfinților, sfintele împărătese, care au fost în postura de a ajuta Biserica și au luptat să se mențină sau să se răspândească dreapta credință, constituie o minoritate. Şi poate ar fi timpul ca femeile căsătorite să înceapă să lupte cu adevărat pentru a echilibra balanţa.

Însă dincolo de aceste împărţiri în categorii care sunt relative, vreau să vă evidențiez prin vieţile sfintelor unele trăsături care sunt posibile de urmat pentru orice femeie creștină şi trebuie urmate pentru câştigarea sfinţeniei către care am primit cu toţii îndemn să ne străduim.

 

Exemplul muceniţelor: Păstrarea credinței în Dumnezeu, în pofida sacrificiilor la care au fost supuse

Voi evoca trei sfinte mame martire, poate tocmai pentru că toate au avut experiența căsătoriei. Prima dintre acestea este dinainte de nașterea Domnului Iisus Hristos, Solomoni, mama celor șapte frați Macabei. Mai mulți sfinți Ierarhi ai Bisericii o laudă pe această femeie, printre ei fiind și Sfântul Ioan Gură de Aur care spune despre ea: „Căci femeia şi bărbatul se deosebesc numai în trupurile lor […] Dar în luptele pentru vieţuirea în dreapta credinţă, comun este stadionul, comune și războaiele. Şi, ca să nu socotiţi că aceste cuvinte sunt numai vorbe goale, ci să cunoaşteţi cu limpezime că femeile pot fi nu doar mai bărbate decât bărbaţii, ci li se îngăduie să se apropie chiar de nepătimirea îngerilor, vă voi aduce înainte o femeie prin firea ei, dar care s-a atins de cer prin tăria vieţuirii ei înțelepte: maica Macabeilor. Aceasta a rămas neclintită ca o stâncă, suferind cu răbdare, pentru fiecare copil al ei, dureri mai cumplite decât chinurile pe care fiecare dintre aceia le primeau în coaste. Şi asta fiindcă era şi mamă, şi văduvă, şi în vârsta celei mai adânci bătrâneţi […] Iar aceasta a trăit și a suferit înainte de întruparea Domnului Iisus Hristos, înaintea de a vedea îndeplinirea făgăduinței lui Dumnezeu și a prorociilor despre Mesia.

Cea de a doua mamă este Sfânta Muceniță Sofia, mamă de fete de această dată, ea și a fiicele ei Elpis, Pistis și Agapi au trăit în prima jumătate a secolului al II-lea. Mi se pare remarcabil că ea ca mamă și-a format copilele în așa manieră încât acestea, fragede la vârstă fiind, au rezistat inchizitorului dregătorilor păgâni, iar apoi torturilor. La fel ca și mama Macabeilor, este evident că le-a sădit în suflet o credință neclintită în Dumnezeu, în viața de dincolo de moarte, în iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Sofia și-a susținut rând pe rând fiicele înainte de a fi chinuite, apoi, după ce a reușit să le îngroape, și-a dat duhul pe mormântul lor. Ca și mama Macabeilor, ea nu a fost omorâtă direct, ci s-a sfințit prin răbdarea uciderii fetelor ei.

Cea de a treia mamă pe care o voi evidenția în continuare este sfânta româncă recent canonizată, Maria Brâncoveanu, fiindcă ilustrează și îmbină mai multe aspecte ale sfințeniei și este mlădiță a neamului românesc: soție fidelă, mamă devotată a 11 copii, martiră prin răbdarea uciderii soțului și a celor patru fii, cuvioasă prin retragerea din ultimii ani ai vieții la mănăstirea Sâmbăta de Sus.

Cronicile vremii o descriu pe Maria Brâncoveanu ca pe o femeie care nu ezita să impună rânduiala, cu autoritate și respect. Activă, hotărâtă și implicată în toate ctitoriile, treburile gospodărești și administrative ale familiei domnești, a susținut școlile, tiparnițele și bibliotecile, contribuind la înflorirea culturală a epocii.

Maria Brâncoveanu este un model pentru femeile creştine, fiind curajoasă și cu o credință neclintită în momentele de grea încercare. Mamele de astăzi, care intră în panică dacă le plâng copiii, care nu rabdă câteva scâncete fără să le dea în mânuțe telefonul, care în vremea adolescenței nu doar că își lasă copiii să păcătuiască, dar chiar îi încurajează, pot lua exemplu de educație de la ea.

Am ales să vă amintesc despre ele, fiindcă toate ne exemplifică martiriul conștiinței, adică răbdarea asupririlor şi nedreptăţilor din partea celor necredincioşi, de care putem avea parte şi în aceste vremuri de așa-zisă pace. În acest sens, ne este de ajutor să ne modelăm propria conștiință reflectând la exemplele pe care le primim de la Sfintele mucenițe. Un prim pas îl reprezintă chiar să conștientizăm cât de departe suntem de ele. Al doilea pas este, cunoscându-ne slăbiciunea, să ne rugăm neîncetat să aibă Dumnezeu milă și să nu mai avem parte în viețile noastre de prigoane atât de sângeroase precum au fost în primele secole sau cum au fost în perioadele conduse de comuniști sau cum sunt în zilele noastre în zonele conduse de grupări extremiste. Recunoscându-ne neputințele și invocând mila lui Dumnezeu ca să nu avem parte de încercări peste puterile noastre, primim ajutor de sus și devenim mai treze, mai atente la provocările din preajma noastră, mai sensibile, înțelegem mai bine ce avem de făcut și începem să procedăm altfel decât restul lumii, decât majoritatea în atitudinea față de semenii noștri, respectiv față de soții noștri, de copiii noștri, de părinții noștri, de frați, surori, colegi, vecini, fiecare femeie având propriul ei context de asumat, de răbdat.

Așadar sunt trăsături de caracter evidențiate în viețile sfintelor mucenițe, care pot fi preluate și în viețile noastre, asumate de conștiința noastră, fiindcă rugându-ne, descoperim că sunt zilnic nenumărate situații în care ne sunt solicitate de exemplu curajul, stăpânirea de sine, mărturisirea credinței în pofida amenințărilor, acceptarea nedreptății celor din jur, întărirea în credință și nădejde a celor nestatornici din anturajul nostru.

Martiriul nostru începe și se exersează în propria noastră familie, unde trebuie să fim în primul rând mărturisitoare ale iubirii prin tot ceea ce gândim, vorbim sau făptuim. Dacă ne învățăm să răbdăm nedreptăți mici, există șansa să putem rezista provocărilor mai mari, chinurilor sau chiar pierderii vieții păstrându-ne credința, așa cum am văzut că au făcut-o multe femei românce cu puțin timp în urmă, în perioada comunistă. Vă amintesc dintre sfintele recent canonizate pe Sfânta Evloghia de la Samurcășești, pe Sfânta Mărturisitoare Blandina de la Iași, însă sunt mult mai multe mărturisitoare în temnițele comuniste care au rămas necanonizate, asta neînsemnând că jertfa lor nu le-a sfințit sau nu le-a așezat în brațele lui Dumnezeu. Sunt mai multe sfinte românce decât cele șaisprezece proclamate în acest an.

 

Exemplul cuvioaselor: Retragerea din lume pentru a fi dedicate doar vieții cu Dumnezeu

Încep cu Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, care ilustrează parcursul duhovnicesc de la starea de păcătoșenie, de decădere maximă, la starea de pocăință desăvârșită. Biserica a așezat-o în rândul cuvioaselor pe cea mai mare desfrânată, pentru a exemplifica prin viața ei conlucrarea dintre sufletul omenesc și harul Duhului Sfânt, intervenția Maicii Domnului în schimbarea minții, trezirea conștiinței și în aprinderea pocăinței. De aceea este invocată anual în Canonul cel mare al sfântului Andrei Cretanul şi are dedicată această a cincea duminică din Postul Mare, pentru că ilustrează schimbarea radicală a conștiinței şi direcţionează către cele două mari Taine ale Bisericii, a mărturisirii păcatelor şi a împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului, fiindcă prin acestea suntem spalaţi şi hrăniţi spiritual în drumul nostru spre sfinţenie.

Vreau să evidențiez dintre toate aspectele vieții Sfintei Maria pocăința până la moarte, manifestată prin retragerea totală din lume. Multe femei regretă faptele lor rele, dar nu luptă cu îndârjire toată viața pentru curățirea inimii lor și nu se retrag din contextele care le îndeamnă spre păcate. Pocăința lor este doar temporară și ezitantă. Cum se poate realiza o schimbare permanentă, cum se poate statornici în conștiința noastră ura față de păcat și dorința de a trăi după Cuvântul lui Dumnezeu până trecem de pragul morții? Consider că acesta este unul dintre motivele pentru care ne e pusă înainte viața cuvioasei Maria anual în timpul Postului Mare, ca să reflectăm, printre altele, la faptul că a părăsit complet lumea și a luptat cu amintirea păcatelor sale timp îndelungat. Când a întâlnit-o părintele Zosima în ea se manifesta prezența Duhului Sfânt. Pe calea sfințeniei, după desprinderea de contextul în care ai păcătuit, sufletul luptă mult mai mult timp până se eliberează de păcatul căruia i-a fost rob. Viața Sfintei Maria Egipteanca oferă așadar imaginea completă a drumului pocăinței, traseul transformării unui suflet căzut, complet corupt, în templu al Duhului Sfânt. Ne dă nădejde deplină în mila dumnezeiască, care cheamă şi călăuzește sufletul pierdut, îl curățește, îl vindecă, îl sfințește, îl umple de Duhul Sfânt.

Biserica ne pune să reflectăm la viața acestei sfinte ca să ne ajute perseverăm pe calea sfințeniei, preluând pocăința şi râvna celei mai mari păcătoase. Pentru că și noi ne confruntăm zi de zi cu gânduri care vor să ne înmoaie voința, vor să ne corupă să renunțăm la drumul nostru spre unitatea cu Dumnezeu. Atunci ne rugăm celor care au plâns mult pentru păcatele lor să ne insufle şi nouă dorința de schimbare și de renunțare la mentalitatea păcătoasă. Trebuie să conștientizăm că păcatul, prin definiția lui, este cel care ne desparte de Dumnezeu și ne unește cu moartea și deși pare atunci când ispitește mic și neînsemnat, el este de fapt doar începutul răutății fără sfârșit, care va intra în suflet, îl va răni, îl va consuma, îl va omorî, făcând viața noastră iad. Aşa cum Eva a trăit durerea iadului când a văzut că prin neascultarea ei moartea a intrat în întreaga umanitate, iar primul ei fiu, Cain, și-a omorât fratele. De aceea mărturisim înainte de a ne împărtăși: „Tu ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Care ai venit în lume să-i mântuiești pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu.” În pocăința mea eu nu mă compar cu altcineva, ca să mă justific că păcatul meu e mai mic, ci așezându-mi conștiința în fața judecății lui Dumnezeu, mă văd pe mine însămi cea dintâi păcătoasă, pentru că observ între mine și Dumnezeu păcatul făcut de mine ca fiind obstacolul care mă desparte de El.

Extragem din viețile celor care s-au retras din lume, noi, cei ce am ales să rămânem în lume, puterea de a ne retrage şi noi din gândirea păcătoasă care ne înconjoară prin gesturi oarecum mărunte, dar care ne pot da șansa apropierii de Dumnezeu și înaintării pe calea sfințeniei: închiderea televizorului, renunțarea la divertismentul care presupune de multe ori disprețuirea semenilor noștri, renunțarea la a trăi în realitatea virtuală, lupta cu adicțiile, cu ceea ce ne provoacă dependență, retragerea din conflicte, căutarea unor intervale de liniște, strădania spre rugăciune, însoțirea lucrului nostru cu rugăciunea și multe altele, la care conștiința noastră ne îndeamnă, prin lucrarea Duhului Sfânt.

Cu toate că Matericul a fost gândit ca un manual de viețuire monahală, putem și noi în familii să luăm aminte la experiențele maicilor, fiindcă și în familie avem de luptat cu aceleași gânduri rele, provocări, patimi pentru a ne curăţi inima.

Poate fi de mare ajutor înainte de rugăciunile de seară citirea învățăturilor acestor mame duhovnicești. Iată, spre exemplu, din învățătura Sfintei Sinclitichia (5 ianuarie): „Știți pilda din Evanghelie despre semințele care au dat roade, una o sută, alta șaizeci, și alta treizeci. Deci suta este cinul nostru călugăresc, șaizecimea este ceata celor înfrânați, iar treizecimea a celor ce viețuiesc cumpătat. Bine este a trece de la cele treizeci spre cele șaizeci și de la cele de șaizeci spre cele de o sută. Pentru că de la cele mai mici la cele mai mari este bine a spori, iar a merge de la cele mai mari spre cele mai mici nu este fără primejdie. Cel ce merge de la cele mai mari spre cele mai mici, se rănește de cel potrivnic.”

SFÂNTA CUVIOASĂ SARA (13 iulie) a trăit în zona Egiptului, nevoindu-se în pustia Sketia, unde se aflau mulți alți părinți duhovnicești, cei mai mulți fiind bărbați. Se spune despre dânsa că a locuit șaizeci de ani deasupra râului, dar nu s-a aplecat să-l vadă, ceea ce arată că mintea ei era concentrată doar spre Dumnezeu. Din ce spunea ea însăși, înainte de a pune piciorul pe scară să urce, punea și moartea înaintea ochilor minții sale, antrenându-și astfel mintea să rămână atentă la Dumnezeu în toate gesturile mărunte, care se puteau repeta de mai multe ori în fiecare zi.

Se spune că au venit la Sara doi bătrâni pustnici mari, iar pe cale s-au sfătuit s-o smerească. De aceea, când au ajuns la bătrână i-au spus: „Vezi să nu se înalţe cugetul tău şi să zici: «Iată pustnicii vin la mine, o femeie.»” Dar amma Sara le-a răspuns: „E adevărat, cu firea sunt femeie, dar nu și cu mintea”, dovedind încă o dată statornicia nezdruncinată a minții sale în fața gândurilor păcătoase.

Un alt detaliu al chipului duhovnicesc al Sarei este curăția și pacea inimii, pe care o căuta în permanență: „De mă voi ruga lui Dumnezeu ca toţi oamenii să aibă veste despre mine, mă voi afla cerând iertare la ușa fiecăruia. Mai bine mă voi ruga ca inima mea să fie curată înaintea Lui și față de toţi oamenii”.

SFÂNTA TEODORA (11 septembrie) ne învață despre lupta pe care trebuie s-o ducem pentru a ne putea ruga: „Află că, atunci când plănuiește cineva să se reculeagă, îndată vine vrăjmașul și îi îngreunează sufletul cu urât, descurajare, gânduri, îngreunează și trupul cu boli, slăbiciune, cu vlăguirea genunchilor și a tuturor mădularelor și secătuiește puterea sufletului și a trupului. Atunci spune „sunt istovit şi nu izbutesc să-mi fac rugăciunile”. Dar dacă priveghem, toate acestea se risipesc.”

Sau despre păzirea de gândurile rele: „Șezând înăuntrul chiliei tale, păzește-ți gândurile. Orice gând rău, cu care te-ai învoit şi ți-ai îndulcit inima, cade sub judecată. Așadar, să nu socotiți, bunele mele surori, ca gândurile nu ne vatămă, pentru că și numai unirea cu ele este judecată, ca și fapta.”

Nu toate femeile se retrag în mănăstire, însă toate pot lupta să respingă gândurile rele și le pot cultiva pe cele bune. Pot fi devotate semenilor lor, vii şi adormiţi. Pocăința, postul, rugăciunea, milostenia, împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului, mulțumirea, sunt la îndemâna tuturor, pot fi practicate oriunde am fi și orice statut am avea, doar să vrem. Femeile, căsătorite sau nu, în lume sau în mănăstire, trebuie să lupte cu răutatea, cu infidelitatea, cu orgoliul, cu zgârcenia, cu lenea, cu viclenia, cu răzvrătirea, înlocuindu-le cu opusul lor: bunătatea, fidelitatea, smerenia, dărnicia, hărnicia, sinceritatea, ascultarea față de cei mai mari.

 

Exemplul soţiilor şi mamelor sfinte: Purtarea conformă cu Evanghelia în cadrul familiei îi convertește și îi sfințește pe cei din jurul nostru

În încheiere le voi evoca pe mamele sfinţilor trei Ierarhi, Emilia, mama Sfântului Vasile cel Mare, Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur şi Nona, mama Sfântului Grigorie de Nazianz, supranumit Teologul. Toate trei au trăit în secolul al IV-lea şi sunt o pledoarie pentru sfințenia din familie, dar dintre ele eu consider că Nona şi-a exersat virtuţile prin relaţia cu soţul ei. SFÂNTA NONA (5 august) deși era crescută în credința ortodoxă s-a căsătorit cu Grigorie, magistrat din Nazianz, care era membru al unei secte din acea vreme. Prin răbdare și rugăciune, ea a reușit să-l aducă pe soțul ei la credința ortodoxă, ba mai mult acesta a devenit preot și apoi episcop al cetății Nazianz, având această slujire timp de 45 de ani.

Nona și Grigorie au avut copii spre bătrânețe, cam pe la cincizeci de ani, după ce soțul ei a renunțat la secta din care făcea parte și a devenit creștin ortodox. Toți copiii lor au devenit sfinți: cel mai cunoscut dintre ei este sfântul Grigorie Teologul, cel mai apropiat prieten al Sfântului Vasile cel Mare (prăznuit la 25 ianuarie), apoi este sfânta Gorgonia, un alt model de femeie căsătorită (prăznuită la 23 februarie) și sfântul Cezarie (prăznuit la 9 martie). Încă de când erau foarte mici, mama s-a dedicat creșterii celor trei copii în sfințenie. În fiecare zi le povestea istorii sfinte, le descria scene din viețile sfinților Vechiului și Noului Testament și din viața pe pământ a Domnului nostru lisus Hristos. După ce au știut să citească, Nona a pus în mânuțele lor textele Sfintelor Scripturi, ca să le cerceteze fiecare pe cât le stătea în putere. De asemenea, îi îndemna pe copii să meargă la biserică. Știind că pilda personală este învățătura cea mai eficientă, deoarece copiii repetă faptele celor mari, Nona s-a străduit ca și căsnicia lor să fie armonioasă, fiind în același cuget cu soțul ei, susținându-l în toate. În afară de asta, Nona a fost un exemplu de milostenie, fiind foarte grijulie să ajute nevoiașii din regiunea lor.

Sfântul Grigorie Teologul a vorbit adeseori în scrierile sale despre viața exemplară a mamei sale: „într-un trup de femeie ea avea un suflet mai bărbătesc decât al celor mai bravi bărbați. Nu se ocupa de cele lumești și materiale decât în măsura în care acestea puteau să fie spre înălțarea sufletului. Dezinteresându-se de farduri și toaletele femeiești, ea nu avea decât o singură grijă: să facă mai strălucitor chipul lui Dumnezeu în sufletul său; și nu socotea niciun fel de noblețe lumească, decât numai aceea că, prin credință lucrătoare, prin fapte, omul cunoaște că vine de la Dumnezeu și la Dumnezeu merge”.

Sfânta Nona a rămas statornică în credință când copiii ei Cezarie și Gorgonia au trecut la Domnul. Ea s-a ocupat de creșterea nepoților din partea Gorgoniei. După moartea soțului ei, în 374, aproape de vârsta de o sută de ani, a mai trăit doar câteva luni, timp în care rămânea adesea în rugăciune în lăcașul bisericesc. Şi ea avea tot aproape o sută de ani când și-a dat sufletul în mâinile Domnului, sprijinită de Sfânta Masă.

Vedem că Sfânta Nona și-a petrecut întreaga viață crescând în virtute, răbdând încercările și frământările de zi cu zi. Dorința ei cea mai puternică era mântuirea celor dragi, de aceea s-a dedicat pentru convertirea soțului ei, pentru catehizarea copiilor săi de la o vârstă fragedă, pentru creșterea nepoților rămași orfani și pentru slujirea semenilor nevoiași.

 

Concluzii

Sfințenia la care sunt chemați toți oamenii, bărbați și femei, reprezintă revenirea la starea firească a umanității, este repararea chipului lui Dumnezeu din noi, după care am fost creați. Căile alese de sfinții și sfintele dinaintea noastră nu trebuie preluate total sau absolutizate, fiindcă ei sau ele le-au ales în contextul pe care l-au trăit. Noi trebuie să extragem esențialul din viețile lor, să-i chemăm, respectiv să le chemăm în ajutor ca pe cele mai bune prietene. Parcursul duhovnicesc pe calea sfințeniei este unic pentru fiecare, însă toate au în comun Tainele și slujbele Bisericii, prin care ne unim cu Domnul Iisus Hristos, Îl primim drept hrană și Îi mulțumim. Înaintăm pe calea sfințeniei prin împroprierea sau interiorizarea repetitivă a Cuvântului Evangheliei și al întregii Sfintei Scripturi, ajutându-ne de imitarea a ceea ce ni se potrivește din viețile sfinților și sfintelor și de înțelepciunea practică acumulată în scrierile lor. Cel mai mare miracol dumnezeiesc, cea mai profundă manifestare a Duhului Sfânt în lume este transformarea unei inimi rănite de păcat în mireasa lui Hristos, fără pată sau zbârcitură, înveșmântată într-o desăvârșită stare de iubire şi nevinovăție. Fie că suntem femei, fie că suntem bărbați, suntem chemați să ne înstrăinăm de păcate, să ajungem la curăția desăvârșită a inimii, adică la starea de fidelitate față de Domnul Iisus Hristos, de comuniune cu semenii noștri, avându-i pe ceilalți oameni în rugăciunile noastre ca pe frați și surori duhovnicești, și de ascultare plină de încredere și nevinovăție proprie copiilor împăcați cu Tatăl Ceresc.