Semnul Sfintei Cruci

13-09-2012 | Categorie: Stiri

Jertfa si altar de jertfa, crucea este in acelasi timp “semnul lui Hristos” si al crestinismului. Este, dupa Sfanta Scriptura: “Semnul Fiului Omului”. “Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului”, spune Mantuitorul Insusi (Matei XXIV, 30).
 

Biserica a vazut in acest semn crucea Domnului. Catre aceasta intelegere ne conduc marturisirile Sfintei Scripturi. Asa de pilda, “semnele” savarsite de Moisi prin toiagul lui (Iesire IV. 8-18), care e o preinchipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, cand proorocul aude: “…Treci prin mijlocul cetatii, prin Ierusalim, si insemneaza cu semnul tau -adica al crucii (litera “tau” in alfabetul vechi grec avea exact forma crucii), pe frunte, pe oamenii care gem si care plang din cauza multor ticalosii care se savarsesc in mijiocul lor” (Iezechiel IX, 4).
 
In Noul Testament de asemenea, dreptul Simeon intampinind pe Iisus in templu rosteste catre Maica Lui, Prea Sfanta Fecioara: “Acesta este pus ca un semn care va starni impotrivire” (Luca 11, 34). “Semnul de impotrivire”, adica ceea ce va numi Sfantul Pavel: “sminteala crucii”. Catre acelasi inteles ne conduc si cuvintele Domnului rostite in sinagoga din Capernaum. La intrebarea multimii: “Ce semne arati ca sa credem in Tine? Parintii nostri au mincat mana in pustie…”. Iisus le raspunde: “Eu sunt painea vietii. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica…” (Ioan VI, 3p, 31, 54). Hrana Lui era deci viata Lui, viata de jertfa, de cruce impartasita si noua prin “trupul si sangele Sau” in Sfanta Euharistie. -In sfarsit, tot atat de evident este “semnul lui Iona”. Cum istoriseste Sfantul Ev. Luca; in drum spre Ierusalim, Iisus se adreseaza celor de fata si le zice: “Neamul acesta… cere semn; dar semn nu i se va da, decat semnul proorocului Iona. Caci precum a fost Iona semn Ninivitenilor, asa va fi si Fiul Omului semn acestui neam” (Luca X1, 29,30). -Trimiterea, incercarea prin care trecuse proorocul si propoveduirea lui erau un “semn” pentru Niniviteni, pentru pocainta lor. Cu atat mai mult Fiul Omului, prin tot ceea ce este si faptuieste El, este pentru noi “semn”, si fiinta a semnului; sursa a tuturor semnelor care au calauza spre mantuire si care toate duc ca si catre o culme a lor, la cruce si inviere. Caci mai zice Domnul: “precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului, trei zile si trei nopti. (Matei XII, 40).
 
Astfel aceasta luminoasa unitate a marturiilor Sfintei Scripturi arata Crucea drept “Semnul Fiului Omului”; semnul vietii, al iubirii, al slujirii Lui. Al stralucirii si puterii Lui creatoare, caci “in puterea crucii” 8, a jertfei sta taria creatiei si a innoirii ei.
 
Talcuind impreuna cuvintele profetice ale Domnului: “Soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea. Si atunci se va arata pe cer Semnul Fiului Omului” (Matei XXIV, 29-30), Sfantul Ioan Gura de Aur observa cu adanca patrundere: “Vezi cat de mare este puterea semnului crucii ?… Crucea este mai stralucitoare si decat soarele si decat luna… -Si sa nu te minunezi ca Domnul vine purtand crucea ? Dupa cum a facut cu Toma aratandu-i semnul cuielor si ranile… tot astfel si atunci va arata ranile si crucea, ca sa arate ca Acesta a fost Cel rastignit.
 
Crucea este deci semnul identitatii lui Hristos dupa care Il recunoastem. Este semnul “Tainei lui Hristos”, cum spune Sfantul Pavel, prin care ni se deschide iubirea dumnezeiasca in toate sensurile, in “largimea, lungimea, adincimea si inaltimea” ei (Efes. III, 18), care sunt, cum explica Sfantul Grigorie de Nyssa, bratele, dimensiunile cosmice ale chipului plinatatii ei. Brate care cuprind zidirea in obirsia si chemarea ei luminoasa. De aceea si Sfantul Ev. Ioan vede “Mielul jertfit de la intemeierea lumii. (Apoc. XIII, 2), deci zidind-o prin jertfa, prin iubirea Sa; ca si dupa inviere pentru proslavirea ei, cand de asemenea Il vede: “in picioare”, semn al invierii, dar “ca junghiat”, semn al jertfirii in fata Tatalui. Crucea apare astfel ca un semn etern al Fiului Omului, si aceasta pentru ca e semnul iubirii si al jertfirii pentru viata si pentru tot mai multa viata, care constituie insesi fiinta, conditia si sensul creatiei.
 
Semn al “Fiului Omului”, crucea este desigur si semn al crestinului. Ea reveland iubirea lui Hristos trebuie sa reveleze si iubirea noastra ca chemare si raspuns. Este semnul schimbului de iubire intre Dumnezeu si noi. Hristos nu se rusineaza de crucea Sa, pentru ca ne-a mantuit prin ea, ne-a iertat pacatele, ne-a aratat astfel cea mai inalta iubire a Sa fata de noi, dar prin aceasta ne-a si castigat-o pe a noastra. De aceea in Sfintele Evanghelii se vorbeste deopotriva de “Crucea lui Iisus” si de crucea celui ce-L urmeaza pe Iisus. Crucea este semnul si locul in care ne intalnim cu Iisus.
 
Purtand si numele lui Hristos, crestinul se insemneaza cu semnul crucii ca si cu o pecete a lui Hristos, care aflata ca face parte din trupul Lui, din Biserica. Si pecetluirea cu acest semn in Biserica incepe inca din pruncie. La a opta zi dupa nastere, cand in legea veche se facea taierea Împrejur, acum preotul merge si binecuvinteaza pruncul, in chipul crucii, rostind asupra lui: “Sa se insemneze Doamne lumina fetii Tale peste robul Tau acesta.., si sa se insemneze crucea Unuia-Nascut Fiului Tau in inima si in cugetul lui.. La Botez si indeosebi la ungerea cu Sfantul Mir se insemneaza toate simturile si incheieturile, rostindu-se: “Pecetea darului Sfantului Duh”; a Sfantului Duh care-L pecetluieste pe Hristos in noi, viata, crucea si invierea Sa. “Pune-ma ca o pecete pe inima” invoca sufletul in Cintarea Cintarilor (VIII, 6). Impartasirea insasi cu trupul si sangele Domnului este tot o marturisire a crucii, a jertfei. Si apoi de-a lungul intregii vieti, crestinul dreptmaritor se insemneaza cu acest semn dumnezeiesc: cand incepe rugaciunea, in timpul ei, si cand o termina; la iesirea din casa, la plecarea in calatorie, ca si la intoarcere; la inceputul ca si la sfarsitul lucrului; inainte de culcare, pentru a ne incredinta grijii lui Dumnezeu, si la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvantarea Lui, in toata ziua; cand ne asezam si ne ridicam de la masa; in vreme de mahnire, primejdie sau ganduri rele… Si in atatea imprejurari asa cum faceau cei dintai crestini, dupa cum ne da marturie scriitorul bisericesc Tertulian (160-240) care spune: “Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci” (P.L. II, col. 99).
 
In chipul crucii preotul binecuvinteaza credinciosii; cu aceasta incepe savarsirea Sfintelor Taine, sfinteste darurile aduse la altar, ca si apa, holdele, zidirea toata. Si tot crucea sta pe altar, ea insasi fiind altar precum si deasupra Sfintelor locasuri, cele mai multe fiind zidite in forma ei. Crucea se zugraveste pe sfintele vase, pe odajdii, pe cartile de cult; se vede ridicata la unele raspintai de drumuri; se aseaza la capataiul celor adormiti intru nadejdea invierii si a vietii de veci. Cuprinde astfel intreg orizontul vietii noastre, este semnul prin definitie al crestinului drept-credincios si aceasta pentru ca esential e semnul iubirii.
 
Spun insa oarecare dintre credinciosi ca totusi, nu ar fi cuviincios sa ne inchinam Domnului facand acest semn al crucii, intrucat Mantuitorul a zis catre femeia samarineanca: “Vine ceasul si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si in adevar, ca si Tatal astfel ii doreste pe cei ce I se inchina Lui. Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar” (Ioan IV, 2324). Iar Apostolul invata ca: “Dumnezeu… nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva, El dand tuturor viata si suflare si toate (Fapte XVII, 25).
 
Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi nu opresc insa, in nici un chip semnul crucii. Cand Mantuitorul spune: Cei ce se inchina lui Dumnezeu trebuie sa I se inchine in duh si in adevar, ne invata ca rugaciunea, inchinarea, intreg cultul si intreaga noastra slujire trebuie sa purceada din adinc, din inima fiintei noastre, din “duh”. In vorbirea cu samarineanca Domnul ii avea in vedere, indeosebi pe acei credinciosi din Vechiul Testament a caror inchinare se transformase in forme goale, uscate, fara viata; -smochinul uscat le era o pilda (Matei XXI. 19). Inca si profetul spusese: “Mila voiesc, iar nu jertfa si cunoasterea lui Dumnezeu mai mult decat arderile de tot” (Oseea VI. 6). -Prin Hristos se incheie insa un Nou Testament de care vorbeste Sfantul Pavel cand zice: “Acesta este Testamentul pe care il voi intocmi casei lui Israel: pune-voi legile Mele in cugetul lor si in inima lor le voi scrie…” (Evrei VIII, 10). Cuvintele legii vechi fusesera scrise pe piatra si pecetluite cu sangele animalelor; legea Noului Testament pecetluita cu sangele lui Hristos trebuie sa se inscrie in inima, in duhul nostru. Rugaciunea, inchinarea, nu au sens si putere daca nu trec in interiorul constiintei, in minte, in inima. Nu exista cult adevarat, ziditor, acolo unde constiinta e moarta. Prin duhul comunicam cu Dumnezeu care este “duh”; el, duhul ne deschide circulatiei iubirii, harului.
 
Mantuitorul mai atrage de asemenea atentia femeii samarinence ca aceasta inchinare adevarata nu mai este legata de un anumit loc (templu) sau localitate, nici numai de un anume neam (iudei sau samarineni). Dumnezeu este pretutindeni, fiind “duh., si deci, inchinare, slujirea Lui nu poate fi marginita de nimic. Este al tuturor si cu egala iubire se deschide tuturor .
 
Cat priveste invatatura Sfantului Pavel ca “Dumnezeu… nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva”, apare evident ca aceste cuvinte nu au nici o legatura cu facerea semnului crucii. Intelesul lor corect este acela ca noi nu-I putem oferi lui Dumnezeu ceva, lucru al mainilor noastre, care sa-I implineasca cumva “lipsa”, intrucat El este plinatatea, e Absolutul.
 
Inchinarea, cultul inltern si extern, sunt insa cu totul altceva; tin de conditia noastra de faptura si Mantuitorul Insusi s-a rugat. Iar aceasta inchinare trebuie sa fie integrala, sa cuprinda faptura noastra in totalitatea ei, cum o arata Sfantul Pavel: “Duh, suflet si trup” (1 Tes. V, 23), incat asa cum indeamna acelasi Apostol: “Sa infatisam trupurile noastre ca pe o jertfa vie, Sfanta, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinarea noastra cea duhovniceasca” (Rom. XII, 1). Deci intreaga noastra fiinta trebuie sa participe la actul de adorare.
 
Pentru a patrunde inca si mai profund acest inteles, sa observam ca Mantuitorul, in cuvintele rostite catre femeia samarineanca, nu cere simplu inchinarea in duh, ci “in duh si in adevar”. Dar adevarul viu este Hristos, este Cuvantul care s-a facut trup. Si astfel adevarul ni se descopera a fi unitatea deplina intre cuvint si trup, intre duh si viata, intre credinta si fapta, intre actele, gesturile, semnele pe care le facem si semnificatia, intelesul lor. Suntem suflet si trup, nu duhuri fara trup. “Preamariti dar pe Dumnezeu in trupul si in duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu” invata Apostolul (1 Cor. VI, 20); pentru ca toate trebuie sa se sfinteasca. De aceea nu e de conceput cultul intern, al inimii, al “duhului” fara cel extern, al intregii noastre fapturi.
 
Dealtfel, ne stau pilda a unei asemenea inchinari si slujiri, Mintorul, profetii, apostolii. Mantuitorul a binecuvintat cu mainile Sale pe copii. “…Si luandu-i in brate i-a binecuvintat, punindu-si mainile peste ei” (Marcu X, 16). Si de asemenea pe Sfintai Apostoli: “…I-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-si mainile, i-a binecuvintat” (Luca XXIV, 50)
 
In Vechiul Testament, patriarhul Iacob a binecuvantat cu mainile incrucisate pe fiii lui Iosif, asa cum citim: “…Si a intins Israel (Iacob) mina sa cea dreapta si a pus-o pe capul lui Efraim, desi acesta era mai mic, iar stinga si-a pus-o pe capul lui Manase. Inadins si-a incrucisat mainile, desi Manase era intaiul-nascut. Si i-a binecuvintat” (Facere XLVIII, 14-15). -Credinciosii de atunci se rugau si ei cu mainile ridicate, cum zice psalmistul: “Sa se indrepteze rugaciunea mea, ca tamiia inaintea Ta, ridicarea miinilor mele jertfa de seara…” (Ps. CXL, 2)
 
In Noul Testament, Sfintai Apostoli au rinduit diaconi, preoti, episcopi, prin punerea miinilor, deodata cu rugaciunea (Fapte VI, 6; XIV, 23; I Tim. IV, 14). -Impartasirea Sfantului Duh celor botezati se facea de asemenea prin punerea miinilor: “Atunci isi puneau mainile peste ei si luau Duh Sfint” (Fape VIII, 17; XIX, 5-6). Iar pe credinciosi Sfantul Pavel ii invata: ” Vreau asadar, ca barbatii sa se roage in tot locul, ridicand mainile curate, fara de minie si fara de gilceava” (I Tim II, 8). -Iata dar, din Sfanta Scriptura, citeva marturii ale unei adevarate si depline inchinari.
 
Dar, in sfarsit, sa amintim acum putin si despre semnul insusi al crucii si despre marturia pe care o da crestinul prin ea. – Stim ca semnul sfintei cruci se face astfel: impreunam primele trei degete ale miinii drepte, iar celelalte doua le lipim de podul palmei; si asa, cu varful celor trei degete unite ne insemnam la frunte, la piept, pe umarul drept si pe cel sting. Semnul il facem insa rostind deodata cu el: in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, amin; si anume: cand zicem “in numele Tatalui”, ne insemnam la frunte; cand zicem “si al Fiului, ne insemnam la piept; cand zicem “si al Sfantului Duh”, ne insemnam umarul drept si apoi cel sting, incheind cu “Amin”.
 
Savirsit astfel, se poate spune ca semnul crucii concentreaza in el esenta credintei noastre, “este oarecum o invatatura pe scurt a legii crestine”. Intr-adevar, prin cuvinte marturisim: credinta in Sfanta Treime care este invatatura noastra fundamentala; iar prin semn, mantuirea daruita in Iisus Hristos. Treimea si crucea lumineaza intre orizontul vietii crestine. -”Facandu-mi dimineata semnul sfintei cruci, spunea un credincios preotului lui, simt ca imi marturisesc ceea ce este esential in credinta noastra ortodoxa si ma simt prins in Hristos, in Biserica Lui ca mladita in vita.”
 
Aceasta o simte fiecare crestin drept-maritor, fie facandu-si semnul crucii, fie cand se inchina in fata chipului ei. Simte legatura lui cu Hristos; simte ca prin Duhul Sfint se impartaseste din viata, din lumina si din iubirea lui Dumnezeu, care in marea-i iubire de lume ne-a daruit pe Unul-Nascut Fiul Sau… (Ioan III, 16); simte surparea distantei, a despartirii de Dumnezeu provocata de pacat si impacarea prin Cel ce “ne-a impacat prin cruce” (Efes. II, 16); simte credinciosul cu o nadejde vie ca in el insusi, incepind de la botez, de la “nasterea lui cea din apa si din duh” si prin vointa statornica de a crucifica pacatul, egocentrismul, acesta se biruie. “Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele” (Gal. V, 24); si se simte totdeauna intarit, pazit de cel rau, prin acest semn, dupa cum si cinta Biserica; “Doamne, arma asupra diavolului, crucea Ta o ai dat noua”; se simte tot mai mult partas Duhului crucii lui Hristos, innoirii prin ea ca o arvuna a invierii, si indemnat sa iubeasca si el cu iubirea lui Hristos, in chipul Lui: si inaltandu-se catre Dumnezeu si daruindu-se imbratisind pe semeni, lumea, asa cum imbratiseaza bratele crucii.
 
Si toate aceste daruri si puteri le simte venind din partea crucii lui Hristos care o sfinteste pe a noastra, asa cum se si roaga Biserica la sfintirea chipului crucii: “Cauta cu milostivire Doamne spre acest semn al crucii pe care credinciosii robii Tai, din osirdie si din credinta cea tare si dragostea cea catre Tine, au facut-o spre insemnarea biruintei Fiului Tau… Binecuvinteaza-o si o sfinteste pe ea, si o umple de puterea si binecuvintarea lemnului celuia, pe care a fost pironit prea Sfantul trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Unul-Nascut Fiul Tau, prin care puterea diavolului s-a calcat, si noi pamantenii slobozenie am dobandit si vietii ne-am invrednicit”.
 
Parintele Constantin Galeriu