Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

CUVÂNTUL EVANGHELIC

Duminică, 22 februarie 2015, se va citi la Sfânta Liturghie următorul cuvânt evanghelic:
Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc;
Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.
Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc.
Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.
Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală,
Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.
Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.
Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.
Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.

(Luca VI, 14 – 21. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai)

Duminica izgonirii lui Adam din rai este, în acest an mai mult ca oricând, Duminica izgonirii lui Dumnezeu din lume. Omul căzut, care a uitat perspectiva Raiului, încearcă să-l alunge de tot pe Dumnezeu din lumea sa, pentru a se eterniza într-o însingurare definitivă.

Altfel nu putem înțelege eforturile pe care le fac cei ce nu doresc modelarea spirituală și formarea duhovnicească a copiilor noștri și se luptă să-l alunge pe Dumnezeu și din cele mai pure locașuri – sufletele copiilor, din leagănul formării lor – școala (așa cum mai supraviețuiește ea) și, în curând, din conștiința fiecăruia.

Lupta de reîntoarcere a omului în Rai, prin pocăință, post și rugăciune, este înlocuită cu fuga de responsabilitate, stingerea conștiinței și respingerea oricărei șanse a amintirii lui Dumnezeu, de teama judecății omul fiind în stare să-L alunge din cea mai lăuntrică și tainică parte a sa.

Dacă vom șterge orice urmă văzută a amintirii Lui, nu înseamnă că L-am negat suficient încât să nu-I mai simțim prezența spirituală. Și să ne ferească Dumnezeu de clipa în care va voi să-Și facă simțită prezența Sa…

Nu e niciodată prea târziu pentru a cugeta la cuvintele Sfântul Siluan Athonitul, care ne amitește:

“Adam, parintele intregii lumi, a cunoscut in rai dulceata iubirii lui Dumnezeu si de aceea, atunci cand pentru pacat a fost izgonit din rai si a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic si cu geamat mare suspina in toata pustia. Sufletul lui era chinuit de un gand: “Am intristat pe Dumnezeu pe Care Il iubesc“. Nu-i parea rau atat de rai si de frumusetea lui, cat de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care in fiece clipa si nesaturat atrage sufletul spre Dumnezeu.

Asa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, dar mai apoi a pierdut harul, face experienta chinului lui Adam. Sufletul e bolnav si ii pare tare rau atunci cand intristeaza pe Domnul Cel Preaiubit.

Adam tanjea pe pamant si suspina cu amar, si pamantul nu-i mai era drag. Suspina dupa Dumnezeu si graia:

“Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si Il caut cu lacrimi. Cum sa nu-L caut? Cand eram cu El, sufletul meu era vesel si linistit, si vrajmasul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rau a pus stapanire pe mine, si el tulbura si chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tanjeste dupa Domnul pana la moarte; duhul meu se avanta spre Dumnezeu si nimic de pe pamant nu ma poate veseli, si sufletul meu nu vrea sa se mangaie cu nimic, ci vrea sa vada din nou pe Domnul si sa se sature de El. Nu-L pot uita nici macar pentru un singur minut si sufletul meu se chinuie dupa El, si de multimea intristarii plang cu suspine:

Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea cazuta!”

Asa hohotea Adam si lacrimile lui curgeau de pe fata lui pe piept si pe pamant, si toata pustia rasuna de gemetele lui; dobitoacele si pasarile taceau lovite de durere si plangeau, iar Adam hohotea, caci pentru pacatul sau toate au pierdut pacea si iubirea.

Mare a fost intristarea lui Adam dupa izgonirea din rai, dar cand a vazut pe fiul sau, Abel, omorat de fratele sau, Cain, intristarea lui s-a facut si mai mare, si cu sufletul chinuit de durere hohotea si gandea: “Noroade vor iesi si se vor inmulti din mine si toate vor suferi si vor trai in dusmanie si oamenii se vor ucide unii pe altii”. Si aceasta intristare a lui era mare, ca marea, si o poate intelege numai cel al carui suflet a cunoscut pe Domnul si stie cat de mult El ne iubeste.

Si eu am pierdut harul si strig impreuna cu Adam:

“Milostiv fii mie, Doamne! Da-mi duh de smerenie si iubire.”
O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te cauta neincetat, ziua si noaptea, si striga:
“Tanjesc dupa Tine, Doamne, si cu lacrimi Te caut.
Cum sa nu Te caut? Tu mi-ai dat sa Te cunosc prin Duhul Sfant, si aceasta cunoastere a lui Dumnezeu atrage sufletul meu sa Te caute cu lacrimi.”

(din “Sf. Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei“, Editura ”Deisis”, Sibiu)