DUMINICA A UNSPREZECEA DUPĂ RUSALII - PILDA DATORNICULUI NEMILOSTIV

29-08-2019 | Categorie: Cuvant Evanghelic

Duminică, 1 septembrie 2019, se va citi la Sfânta Liturghie următorul cuvânt evanghelic:

Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor omului împărat care a hotărât să facă socoteala cu slugile sale.

Şi, începând să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia lui și copiii şi toate câte are, ca să se plătească datoria.

Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Stăpâne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot! 

Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria.

Dar, ieșind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el și care-i datora o sută de dinari. 

Și, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator! Deci, căzând cel ce era slugă ca și el, îl ruga zicând: Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti!

Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria.

Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate.

Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?

Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă fiecare dintre voi nu va ierta greșelile fratelui său, din toată inima.

(Matei 18, 23-35. Duminica a XI-a după Rusalii – Pilda datornicului nemilostiv)

 

 

Aţi recunoscut, desigur, cuvintele din rugăciunea „Tatăl nostru”... . De ce credeţi că am început predica de azi cu acest fragment? Pentru că are legătură strânsă cu Sfânta Evanghelie care s-a citit, cu tema ei principală: iertarea.

Numai că, trebuie să recunoaştem de la bun început, uneori când rostim Tatăl nostru şi ajungem la acest fragment, minţim. Să nu vi se pară şocantă această afirmaţie. Pur şi simplu, minţim! O scurtă şi simplă analiză va fi, sperăm, convingătoare. Când zicem „şi ne iartă nouă greşelile, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” facem implicit o promisiune: „precum Tu, Doamne, ne ierţi şi noi vom ierta...”.

Dumnezeu ne iartă, desigur, pentru că este Atotmilostiv şi Atotiertător. Dar noi ne ţinem promisiunea? Fiecare să-şi răspundă în faţa propriei conştiinţe! Adeseori se întâmplă, aşadar, să rostim mecanic Tatăl nostru, fără să ne dăm seama că, de fapt, atâta timp cât noi nu iertăm pe cei ce ne-au greşit, nu numai că nu-i drept să fim iertaţi, dar suntem şi mincinoşi.

Este clar că nu rămâne în picioare explicaţia cu „nu pot...”. De fapt este „nu vreau” toată ziua! Cu alte cuvinte, nu vreau să iert, nu vreau să iubesc... . Mă simt mai bine aşa. Numai aşa consider că demnitatea mea este neatinsă! Mare auto amăgire, iubiţii noştri! Unde nu-i iubire sigur sălăşluieşte ura. Şi ura roade sufletul precum rugina fierul!

Totodată, cel ce nu iartă este ca un ucigaş pentru aproapele său. O spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „...Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică...” (I Ioan, 3, 15).

Ura faţă de aproapele izvorăşte, de fapt, din negrija faţa de propriile păcate. Căci zice Avva Moise din Patericul Egiptean: „De nu va avea omul în inima sa cum că este păcătos, Dumnezeu nu-l ascultă pe el”. Şi l-a întrebat un frate: „Ce este aceasta, a avea in inima că este păcătos?”. Şi i-a zis lui bătrânul: „Cel ce-şi poartă păcatele sale, nu le vede pe ale aproapelui său”.

Se mai întâmplă ceva, în cazurile de neîmpăcare: există prejudecata că cel ce iartă este un om slab. Că dacă cedează îi este atinsă demnitatea etc. etc. Nimic mai fals.

Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „David a obţinut biruinţă mai mare când l-a cruţat pe Saul, decât atunci când l-a doborât pe Goliat”. Iar latinii au un proverb: „Cine iartă învinge întotdeauna (Perpetuo vincit qui utitur clementia, Balbus, Sententiae)”.

O altă situaţie, descrisă admirabil de părintele Nicolae de la Rohia (Steinhardt), este atunci când nu putem ierta pe cei cărora le-am greşit noi înşine... . Paradox, nu? Cum, adică, va zice cineva, să iert pe cineva căruia i-am greşit? Nu el trebuie să mă ierte? Logic aşa pare. Numai că, trebuie să recunoaştem: nu-i ocolim oare pe cei pe care i-am jignit, ocărât, în faţa cărora ne-am ridicat poalele în cap, cum se spune, dezvelindu-ne în faţa lor toată slăbiciunea şi neputinţa de a ne stăpâni nervii?... . Nu-i aşa că ne este ciudă că am fost slabi în faţa lor, fapt pentru care îi urâm şi în consecinţă, nu-i putem ierta?... .

Să considerăm, aşadar, pilda din Evanghelia de azi încă o mână întinsă de Dumnezeu pentru îndreptarea noastră. Aşa cum El este de-a pururi iertător, să fim şi noi gata, în orice clipă, să acordăm iertare din toată inima celor care ne greşesc personal. Căci numai aşa vom putea rosti cu inimă împăcată şi curată către Tatăl ceresc: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.