DUMINICA A TREIZECI ȘI PATRA DUPĂ RUSALII - PILDA ÎNTOARCERII FIULUI RISIPITOR

Duminică, 3 martie 2024, se va citi la Sfânta Liturghie următorul cuvânt evanghelic:

 

Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său:

Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.

Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.

Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii.

Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.

Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!

Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.

Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui;

Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.

Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri.

Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.

Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta.

Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.

Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.

Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

(Luca XV, 11-32. Duminica a XXXIV-a după Rusalii)

 

 

Deși pare că fiul risipitor este personajul central al pildei, ea se poate numi, în egală măsură, a fiului credincios, dar pretențios sau a Tatălui iubitor, pentru că și aceștia sunt repere de conduită în care ne regăsim!

Pentru majoritatea dintre noi, părinți sau bunici, această evanghelie ar trebui să fie îndemn de a învăța mai mult din atitudinea Tatălui iubitor.

Adesea suntem afectați de atitudinea risipitoare a fiilor noștri, care ne cer ceea ce li se cuvine într-un mod total necuvenit și, deși pot avea tot ceea ce merită lângă noi, în mod firesc și fără efort, pleacă în țări îndepărtate, unde se lipesc de oameni străini, de la care așteaptă roșcove drept plată pentru strădania lor, fără a le primi. Doar părinții care au un copil adolescent sau chiar adult, dar crud la minte și la inimă - răzvrătit, neadaptat, dependent de o patimă sau căzut în deznădejde, înstrăinat mai aproape sau mai departe, poate înțelege durerea Tatălui căruia i se cere să fie de acord cu risipirea de către fiu a tot ceea ce credea că va fi o avere! Și asta cu răbdare în suferință, cu nădejde în reîntoarcere și cu iubire fără limite!

Experiența înstrăinării, de multe ori fără a părăsi fizic casa părintească, este mai dramatic trăită de către părinte, decât de către copil. Adesea, deși simt că pot mai mult, părinții nu îți pot iubi copiii dincolo de neputințele lor, pentru că ei înșiși trăiesc departe de Dumnezeu!

Această pildă ne arată cum trebuie să ne iubim copiii și să îi iertăm atunci când greșesc, dar se îndreaptă. Tatăl aleargă înaintea fiului întors acasă, semn că îl aștepta și nădăjduia. Îl îmbrățișează și îi cade pe grumaz, ca și cum el i-ar cere iertare. Și, mai important ca toate, nu îi spune nici un cuvânt! Câți dintre noi am tăcut atunci când cei care ne-au greșit au realizat acest lucru și și-au cerut iertare? Dimpotrivă, parcă atunci ne simțim mai îndreptățiți să certăm, să îndreptăm, adăugând povara mustrării la durerea remușcării!

Tatăl nici când pleacă nu îi atrage atenția fiului asupra pericolelor străinătății, așa cum nici când revine nu îi reproșează ceva! Este un exemplu de comportament smerit pentru cei care au autoritate, pentru cei care au dreptate, dar care au puterea să îndrepte mai mult prin tăcere, decât prin cuvinte. Cuvinte de care cel care deja s-a întors nu mai are nevoie, pentru că a învățat lecția din realitatea vieții.