Duminica a IV-a din Post - a Sfântului Ioan Scărarul

24-03-2017 | Categorie: Cuvant Evanghelic

CUVÂNTUL EVANGHELIC

Duminică, 27 martie 2017, se va citi la Sfânta Liturghie următorul cuvânt evanghelic:
Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime:
Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte.
Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.
Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi?
Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine.
Şi l-au adus la El. Şi văzându-l pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.
Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?
Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi-n apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi.
Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!
Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el!
Şi răcnind şi scuturându-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit.
Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare.
Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte:
Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi decât numai cu rugăciune şi cu post.
Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva.
 Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului Se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia.
Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.  

    Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El.
    Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând:
    Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
    Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
    Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
    Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
    Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
    Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
    Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
    Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
    Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
    Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri

(Matei IX, 17-32. Duminica a IV-a din Post – A Sfântului Ioan Scărarul)

Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă – mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva – la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” nu pare mai puţin contradictoriu şi indescifrabil decât „problema încuietoare”, cunoscută în logică drept paradoxul cretanului. Toţi cretanii sunt mincinoşi este premisa de la care se porneşte; o afirmă un cretan. Dar de vreme ce este cretan, înseamnă că şi el minte şi că – prin urmare – afirmaţia sa nu este adevărată, altfel spus, nu toţi cretanii sunt mincinoşi. Dacă însă cretanul căruia i se pune întrebarea: cu adevărat sunt toţi cretanii mincinoşi? dă un răspuns negativ, ce deducem? Că, fiind şi el mincinos ca toţi cretanii, răspunsul lui negativ înseamnă că de fapt cretanii toţi rostesc neapărat neadevăruri. Descurcă-se cine poate!

Paradoxul acesta logic a dat mult de furcă filosofilor de-a lungul veacurilor. Chestiunea e pe larg expusă de logicianul român Anton Dumitriu într-un studiu din anul 1965, reprodus în volumul Ştiinţă şi Cunoaştere (1984). Nu vom intra în amănunte şi nici nu vom arăta cum ajung specialiştii contemporani să afle o soluţie a problemei prin teoria zisă a nivelelor de vorbire logică.

Reţinem doar că fraza rostită de tatăl copilului, în versetul al 24-lea din capitolul 9 al Evangheliei Sfântului Marcu nu este şi ea decât un teribil paradox înzestrat cu toate aparenţele insolubilităţii. Căci din două una: ori “crezi”- şi atunci la ce bun să mai ceri să ţi se dăruiască credinţă, ori nu crezi – şi atunci cum de îndrăzneşti să zici fără pic de ruşine „cred”! Ce fel de credinţă este aceasta care este şi nu este, care se afirmă dar se şi recunoaşte nevoită a cere ajutor? Ce joc mult prea subtil ori din cale afară de făţarnic se desfăşoară aici? Nu cumva răspunsul tatălui întăreşte argumentarea filosofului ateist Jean Paul Sartre care-i învinovăţeşte pe credincioşi a fi de rea credinţă fiindcă textul de la Marcu 9, 24 aceasta chiar vădeşte: incertitudinea, şubrezenia, duplicitatea lăuntrică a pretinsului act de neclintită credinţă? Pentru Sartre şi existenţialiştii din şcoala sa, credinţa nu poate fi decât un limbaj confuz, auto-amăgire (autosugestie), vorbă lipsită de acoperire (în sensul în care aurul din depozitul băncilor de Stat acoperă, garantează moneda de hârtie) sau, pur şi simplu, neadevăr (inconştient ori, mai adeseori, de rea credinţă).

Textul evanghelic de astăzi ne aminteşte însă nu numai de acuza lui Sartre ci şi de o altă celebră spusă a filosofului, francez şi el, Blaise Pascal.

Acesta, precursor al existenţialismului, nu ateu, ci profund creştin, pune în gura Mântuitorului care se adresează necredinciosului dornic să creadă, însă neizbutind să-şi împlinească dorinţa, şi necutezând a face pasul hotărâtor, un răspuns cu totul neaşteptat: Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit! Răspuns şi el teribil, paradoxal, tainic şi ameţitor. Să cauţi ceea ce ai şi găsit! Să însemne căutarea ta, strădania ta, angoasa ta nimic altceva decât dovada inutilităţii întregii tale frământări – ba şi a orbirii tale – de vreme ce L-ai găsit pe Cel căutat!

Părintele Nicolae Steinhardt