DUMINICA A DOUĂZECEA DUPĂ RUSALII - ÎNVIEREA FIULUI VĂDUVEI DIN NAIN

09-10-2021 | Categorie: Cuvant Evanghelic

Duminică, 10 octombrie 2021, se va citi la Sfânta Liturghie următorul cuvânt evanghelic:

 

Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime.

Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea.

Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!

Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit.

Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui.

Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

 (Luca VII, 11-16. Duminica a XX-a după Rusalii)

 

 

Trei cuvinte se desprind din pericopa evanghelica de astazi:

Intaiul cuvant“nu plange”. “Nu plange” i-a spus Domnul femeii si tot “nu plange” spunem si noi adeseori unei persoane pe care dorim sa o consolam cand se intampla sa piarda pe cineva drag. Dar, cu ce gand ii spunem noi “nu plange”? Cu gandul ca exista viata de dincolo si ca cel plecat ar putea fi acum in Imparatia Cerurilor? Sau in virtutea mentalitatii aceleia neputincioase, omenesti, in intelesul de: “nu plange, nu are rost, nu poti sa mai faci nimic, asta este viata si asta este soarta noastra, a muritorilor…” Din pacate, aceste din urma cuvinte si ganduri staruie in subconstientul nostru atunci cand incercam sa-i mangaiem pe ceilalti, pentru pierderea suferita.

Cu ce gand, insa, dragii mei, credeti ca a adresat Hristos cuvintele “nu plange”, femeii de astazi? Cu neputinta resemnarii, care frizeaza necredinta si neincrederea in realitatea vietii de dincolo, sau cu puterea Celui ce este deopotriva Stapanul vietii si al mortii? Prin “nu plange”, Domnul a vrut sa incredinteze pe vaduva ca fiul ei este viu, asa dupa cum vii sunt toti cei care au plecat de aici, traind in veci. Sa nu va lasati inselati de necredinta unora, care spun ca dupa viata aceasta disparem in neant, ca celelalte vietuitoare care nu au suflet. Daca suntem crestini, trebuie sa credem ca Domnul a inviat ca sa ne incredinteze si pe noi ca dupa moarte urmeaza invierea, ca dupa aceasta viata urmeaza o alta, pentru care, de fapt, suntem chemati noi sa ne pregatim cu multa minutiozitate.

Al doilea cuvant, asupra caruia merita sa ne oprim astazi, este cel pe care l-a adresat Hristos celui plecat deja pe taramul celalalt: Tinere, tie iti zic, scoala-te”. Nu este pentru prima data cand Domnul minimalizeaza moartea. Aduceti-va aminte, cand a inviat pe fiica lui Iair, ce le-a spus celor ce venisera la capataiul tinerei? Nu plangeti; copila n-a murit, ci doarme” (Lc. 8, 52). La fel a banalizat Hristos moartea, numind-o somn, si la vestea mortii lui Lazar: „Lazar, prietenul nostru, a adormit; Ma duc sa-l trezesc” (In. 11,11), iar ucenicii Sai, necunoscand limbajul acesta, care a trecut apoi si in crestinism, s-au gandit ca daca a adormit se va face bine, pentru ca somnul reface trupeste si reda puterile. De aceea, vazand Domnul ca ei s-au gandit la somn in intelesul cel mai cunoscut, le-a zis direct: „Lazar a murit.” (Lc. 11,14).

Iata deci ca si astazi, la fel ca la invierea fiicei lui Iair si la fel ca in cazul dreptului Lazar, Hristos ridiculizeaza moartea, realitatea aceasta care ne ingrozeste pe toti, caci parca de nimic nu ne este frica in viata aceasta mai mult ca de moarte! Din pacate, ne este frica mai mult de moarte, decat de Dumnezeu; mai degraba ne ingrijim sa nu murim trupeste, decat sa luam aminte sa nu pacatuim, ca sa nu murim astfel sufleteste in veci!

Domnul banalizeaza moartea, adresandu-Se tanarului ca si cum l-ar scula din somn, ca sa ne arate ca moartea nu este ceea ce o considera „cei care nu au nadejde” (I Tes. 4, 13). Mucenicii, sfintii care si-au dat viata pentru Hristos, mergeau la moarte cu incredere si convingere ca Dumnezeu „ii va invia (si pe ei) in ziua cea de apoi” (In. 6, 40; 44 si 54). Nu vedeau in moarte, asa cum vad multi astazi, cea mai mare catastrofa care li s-ar putea intampla pe pamant. Domnul a minimalizat moartea si ca sa ne arate cat de neputincioasa este ea in fata Lui. Caci, ce a fost moartea pentru tanarul din Nain? Ce a fost moartea pentru fiica lui Iair? Ce a fost moartea pentru dreptul Lazar? Ce a fost moartea pentru Hristos, Care „cu moartea pe moarte a calcat’, pogorandu-Se in iad si slobozind de acolo sufletele stramosilor care se chinuiau asteptandu-I venirea?…

Al treilea cuvant, la care cred, de asemenea, ca ar trebui sa meditam cu totii astazi, este acela ca Hristos „i l-a dat (pe fiu) mamei sale”. I l-a dat ca pe un dar, aratand ca viata este un dar, asa dupa cum nasterea de prunci este un dar pentru familia care doreste sa aiba copii. Spun aceasta,  pentru ca este la moda acum ca familiile sa dea nastere la cat mai putini copii, unul-maxim doi, socotind ca sunt prea  sarace ca sa isi permita si un al treilea sau un al noualea copil.

Minciuna, menita sa scuze fie putina credinta sau insuficienta incredere in Dumnezeu, fie comoditatea noastra moderna, pentru ca bunicii nostri nu erau mai bogati decat noi, si totusi nu considerau nasterea de prunci saracie.

Nu aveau nici masina, nu aveau nici vila, nu-si petreceau nici concediile in strainatate si, cu toate acestea, dadeau nastere tuturor copiilor pe care li-i daruia Dumnezeu. Puneau pe masa nu doua-trei feluri de mancare, ci mancau o simpla oala de fasole cu totii si cresteau mult mai sanatosi si mai vigurosi. Din cei noua sau doisprezece copii — saisprezece frati are astazi un ierarh din Sfantul nostru Sinod — are si Dumnezeu de unde sa-Si aleaga pentru manastire si preotie, ca sa-I slujeasca Lui. Dar daca familiile au un singur copil, care creste egoist, caci nu va invata niciodata ce inseamna sa imparta ceva cu cineva, si va mosteni singur intreaga avere a parintilor lui, nu va deveni el oare un monstru, ridicat pe mormantul fratilor sai avortati? Biserica noastra ne avertizeaza, vizavi de moda uciderii de prunci prin avort, ca acesta este pacat inaintea lui Dumnezeu, pentru care vor raspunde nu numai femeile, ci si barbatii, daca si-au dat impreuna consimtamantul pentru ucidere. Responsabilitatea este deopotriva a amandurora.

Hristos „l-a dat pe tanar mamei sale” astazi ca pe un dar, asa dupa cum tot in dar i-l daduse si la nastere, ca sa ne arate noua ca avem de-a face, in cazul nasterii de prunct cu un dar, pe care nu avem voie sa-l tratam ca pe un bun personal, de care sa dispunem dupa bunul nostru plac. Nu ne da Dumnezeu dreptul sa hotaram noi cand sa dam nastere unui copil si cand nu, ori sa ne alegem o anumita luna, cu o anumita zodie, pentru a avea acela anumite calitati spirituale… Atentie ca pe copil il nastem doar, nu il cream!