DUMINICA A CINCEA DUPĂ RUSALII - VINDECAREA CELOR DOI DEMONIZAȚI DIN ȚINUTUL GHERGHESENILOR

19-07-2019 | Categorie: Cuvant Evanghelic

Duminică, 21 iulie 2019, se va citi la Sfânta Liturghie următorul cuvânt evanghelic:

Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii.

Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte.

Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui.

Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie.

Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el.

Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc.

Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit.

Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat.

Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate.

Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat.

Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul.

Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare.

Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El.

Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu.

Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.

 

(Matei VIII, 28 - 34. Duminica a V-a după Rusalii)

 

 

Deşi este înfricoşătoare la auz, Evanghelia de astăzi este redarea unui fenomen pe care îl întâlnim adesea în lumea de azi, sub diferite forme. Mulţi îndrăciţi, în fapt vicioşi, pătimaşi, păcătoşi, sunt întâlniţi în situaţii de viaţă, în societate, dar mai ales în spitale.

Pentru că mulţi dintre cei bolnavi pătimesc din cauza vieţii fără rânduială, exceselor de tot felul şi traiului fără Dumnezeu. Şi către aceştia se îndreaptă Hristos, căutând lumina din ei, care să topească negura şi mizeria din jur. Iar de vindecat nu se vindecă decât doar cei care conştientizează starea în care se află, doresc să scape de povara păcatelor şi pentru aceasta îşi schimbă viaţa.

Realitatea duhovnicească este că toţi avem, prin fiecare patimă sălăşluită în noi, un duh necurat care ne stăpâneşte şi căruia i-am dat – prin repetarea unor păcate sau prin învoirea cu gânduri mincinoase – “dreptul” să ne “necăjească”. Părinţii Pustiei nu se fereau să spună pe şleau patimilor pe numele de “draci“, mergând direct la cauză, la esenţă. De aceea ei vorbeau curent şi firesc despre “dracul curviei“, “dracul întristării“, “dracul mâniei” sau despre cel al “iubirii de arginţi“, de pildă. Se poate deci spune că toţi suntem într-o anumită măsură “posedaţi” (intr-un sens slab al cuvântului, unii părinţi numind aceasta “a fi stăpâniţi de bunăvoie de demoni”, spre deosebire de cazurile de îndrăcire propriu-zise, când omul este stăpânit complet si “fără voie”), atât cât ne robesc una sau mai multe patimi. Stăpânirea duhurilor rele asupra noastră este – definind-o în termenii uzuali ai limbajului ştiinţific de azi – direct proporţionala cu gradul de împătimire. Aceasta nu trebuie să ne panicheze, ci doar sa ne facă mai conştienţi de ce se întâmplă cu noi. Pana în momentul în care legiunea de demoni poate să preia controlul (aproape) deplin al sufletului se întâmplă un şir de cedări, care pot părea chiar foarte mărunte, iniţial. Putem începe, de pildă, prin indiferenţa faţă de cuvântul lui Dumnezeu, lăsându-l sa fie calcat în picioare de cei din preajma noastră. Diavolul, discret ca o pasăre, va fura sămânţa cea bună pusă în noi, uzând de stăpânirile sale asupra noastră, prin patimile care ne înlănţuie. Va însămânţa în schimb gânduri şi porniri pătimaşe, care, nebăgate în seama, vor creşte şi, treptat-treptat, ne pot acapara inima cu totul, până în situaţia extremă în care, Doamne fereşte, ne vom preda şi ultima voinţă bună.

Căci demonizat nu era doar cel bolnav, ci posedaţi erau şi cei care, atunci când avutul lor este afectat, Îi cer Mântuitorului să plece de la ei. Respingerea lui Hristos din viaţa noastră este semnul autonomiei voinţei umane, care fără Dumnezeu se îndrăceşte mai uşor.

După ce omul, despre care am auzit astăzi în Sfânta Evanghelie, a fost izbăvit de puterea drăcească, a dorit să fie cu Domnul. Dar Domnul i-a spus: Du-te la casa ta si spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Deci, acolo unde-i casa noastră, unde-i rostul nostru, să fim pildă bună, să arătăm că suntem în legătură cu Dumnezeu şi atunci Îl urmăm pe Hristos!

Rostul nostru e să-1 mărturisim pe Dumnezeu prin ceea ce vorbim, prin ceea ce facem, prin ceea ce gândim şi să arătăm aceasta.